Confesiuni de sfârșit de mai

În ultimele nopți, s-a prelins durere pe obrajii mei. Un amalgam de sentimente a bătut din nou la poarta inimii și i-am deschis fără să mă gândesc. Am stivuit totul într-o mansardă a gândurilor. Tristețe, fericire, confuzie. În compoziția aerului s-a adăugat și disperarea, pe care recunosc c-o inspir aproape-n fiecare zi. Toată fericirea construită dispare, însă, odată cu plecarea ta. Singurătatea e cea mai mare pedeapsă pe care mi-o poți oferi. Asta e una din marile mele slăbiciuni - nu pot trăi fără tine, acum. Nu pot trăi fără acel "te iubesc",  "noapte bună" sau fără să număr orele rămase până când te vei întoarce. Sunt atât de fericită cu tristețea asta și-atât de tristă cu fericirea asta... E clar că-s bolnavă de tine. Mi-ai acaparat fiecare celulă. Mă faci să zâmbesc, să plâng, să îmi arăt cele mai bune sau cele mai rele părți. Mă faci să te iubesc și să-ți iert fiecare greșeală, neînsemnată sau uriașă, repetată sau făcută o singură dată. Te implor, însă, nu profita de asta. Știi că e o boală incurabilă. Însă, spre deosebire de oamenii care întind mâna spre cer și cerșesc încă o zi în care să vadă lumina soarelui, eu am ceva diferit. Eu nu mor o singură dată, nu e ceva irecuperabil. Eu mor când nu ești aici și învii când te întorci; e deja o rutină. 

Dacă îți spun că te iubesc, înseamnă că îți voi prețui fiecare celulă, fiecare imperfecțiune. Îți voi iubi zâmbetul, îți voi șterge lacrimile.  Voi iubi felul în care îmi va bate inima atunci când îți voi auzi vocea. Voi iubi îmbrățișările și săruturile tale. Însă... voi iubi și felul în care te enervezi sau serile în care voi adormi plângând. Voi iubi și distanța. Pentru că țin atât de mult la tine pentru tot ceea ce ești, nu numai pentru calitățile pe care le ai. 

E greu, însă tu faci totul să pară ușor. Din păcate pentru mine, e un lucru de care nici eu, nici tu nu suntem capabili. Nici cel mai bun prieten al tău sau oricare altă persoană căreia îi povestesc despre tine. E legat de... cât de mult te iubesc. Avem o singură viață, am o singură șansă să-ți demonstrez. Încerc să profit pe cât posibil, însă pare că timpul trece prea repede. Viața asta nu-i de ajuns - nu pentru mine. Oricum am rămas datoare, pentru că nu ți-am zis că te iubesc timp de... aproape 16 ani. 

Știi, nu sunt ok mereu. Nu sunt puternică deloc. Și cei 300 km complotează cu ploaia - planul lor malefic a fost să mă deprime. Au reușit! De fiecare dată când plouă, mă uit pe geam și-mi doresc să fiu lângă tine. Ce tot zic?! Mi-aș dori mereu să fiu lângă tine. Însă ceea ce e important e că... într-o dimineață, nu voi mai vedea doar o pernă goală. O să văd cel mai frumos zâmbet din lume - zâmbetul unui om fericit pentru că i-am făcut micul dejun. Orice dimineață începe mai frumos cu un "te iubesc". Sigur n-ar mai conta că ar fi luni sau sâmbătă - aș iubi fiecare zi mai mult, pentru că aș fi acolo. Pentru tine, lângă tine, cu tine. 

Am auzit că oamenii au idealuri în viață. Ei bine, viața mea ideală e... alături de lucrurile aparent simple, dar care mă fac fericită. Mă regăsesc mereu în artă. În muzică, pentru că Dumnezeu mă va lăsa să-ți aud vocea. În pictură, pentru că ochii tăi sunt mai frumoși decât toate privirile așezate vreodată pe pânză, cu culorile sufletului. În literatură, pentru că-mi spui mereu cele mai frumoase cuvinte. În iubire, pentru că mă lași să te descopăr, să te aștept, să fiu a ta, să... te ador. 

De vorbă cu fericirea

                                         *ascultati neaparat melodia pe parcursul lecturii :D*
6.09. Plină noapte, începutul dimineții? Soare, lună? Iubire sau doar amăgire?
 Toate amintirile mă însoțesc. Au devenit parte din prezentul și, poate, din viitorul meu. Aș vrea să le pot alunga, să le fac să fie trecut, un trecut trist, pe care să-l pot uita.
 Însă nu pot. Le iubesc, căci faci parte din ele. Și chiar dacă s-a terminat, în mintea mea totul continuă.
 Aburii cafelei se ridică încet, asemeni unor clipe ce aleargă spre infinit. Inspir adânc. Oftez. Unde ești?
 Am avut totul, acum... am doar o fotografie înrămată, ce vorbește mai mult decât tăcerea noastră.
 6.14. S-au mai scurs 5 minute fără tine. Ca o eternitate...
 Din nou, timpul nu mai are bariere. Nu pentru mine.
 Trenul pleacă dintr-o nouă gară. Încet, se luminează. Până acum nu era așa... Poate că soarele a fost doar în mintea mea, asemeni iubirii dintre noi.
 Felinarele se sting, noaptea pleacă. Mi-aș dori să se potă face lumină și în suflet.
 Nici măcar nu știu unde mă duc. Am uitat numele orașului. Știu, pare imposibil, însă nu e.
 Privesc cu părere de rău locul de lângă mine - e gol. Mi-aș fi dorit să fii aici...
 Ai avut puterea de a schimba, de a mă schimba. Când plângeam, erau lacrimi care zâmbeau... Eram fericită! Te aveam lângă mine și asta era tot ceea ce conta.
 Închid ochii. De ce nu putem da timpul înapoi? Iar mă lovesc de secunde, de minute, de... trecut. Și mă-ntreb, cu un zâmbet fugar, un zâmbet trist: Oare voi mai trăi vreodată în prezent?
 Mă zbat între două realități: una dură, alta extraordinar de frumoasă.
 ..................................................................................................................................
 "Bună, eu sunt Nicole", spun persoanei care se așează lângă mine.
 "John, încântat", zâmbi el. Ești bine?
 "D-ddaa.." răspund eu, cu o oarecare nesiguranță.
 "Știu, Nicole, e trist că ai avut încredere în cineva care nu te-a meritat niciodată".
 "Dar... de unde știi?"
 Sunt uimită: o simplă persoană din tren îmi poate cunoaște starea de spirit.
 Tac. Arunc o privire pe geam. Soarele își face timid loc printre norii răzleți. Câteva raze... Frumos.
 Îl privesc pe John. Se pare că privirea lui caldă este colorată într-un verde strălucitor, în cea mai frumoasă nuanță de verde. Părul - șaten, simplu și perfect. Nas - micuț, buze - bine conturate.
 Văd că scrie ceva. Încerc să văd, dar... se ferește.
 "Cam secretos, se pare...", zâmbesc eu.
 Nu spune nimic, dar mă privește. Mă pierd în oceanul celor 2 ochi, ce lucesc timid a iubire; nu pot rezista, așa că admir peisajul, cerul, culorile.
 Întotdeauna am preferat locul de la geam. Îmi pare că e frumos să contempli fiecare loc prin care treci.
 8.29. Dintr-o dată, timpul trece atât de repede... Realizez că trebuie să cobor.
 Îmi iau repede valiza și alerg spre ușă, dar mă prinde de mână. Pentru o clipă, rămân acolo, apoi mă întorc cu fața la el, întrebându-l din priviri: "De ce?"
 "Ai uitat asta", răspunde el, întinzându-mi un plic albastru.
   Nu știu ce să-i mai spun. Iau plicul, schițez un zâmbet și cobor, înainte că trenul să plece.
 De ce un străin mi-ar fi dat un bilet?, mă inteb. Sunt confuză.
 După ce am ajuns la primul hotel care mi-a ieșit în cale, am deschis plicul. Mi s-a dezvăluit un scris frumos.

   

                                                                      Nicole, 
 Probabil te întrebi de ce un necunoscut ți-ar scrie un bilet. Probabil nu știi ce să faci, ce să crezi. 
 Acum, când citești aceste rânduri, ești în siguranță. Eu - în același oraș ca tine. Mă gândesc că n-ar trebui să te mai țin în suspans, să îți spun clar de ce îți scriu.  
 Am fost puțin surprins că nu m-ai recunoscut. De ce nu ai ști cum arată cel mai bun prieten al lui Nick?  
 Încremenesc, privind scrisoarea. Nick, cel despre care am vorbit tot timpul? Țin biletul strâns și continui să citesc, deslușind literele de pe hârtia ce urma să-mi schimbe viața:  
 Nicole, nimic nu este întâmplător. Destinele oamenilor, drumurile... Toate astea sunt făcute pentru a se întâlni și, poate, despărți.  
 Te-ai schimbat mult. Nu mai ești persoana pe care o steam, mereu cu zâmbetul pe buze. Te închizi în tine, suferi. Îți faci rău.  
 Când citești aceste rânduri, probabil că Nick se îndreaptă cu pași repezi spre tine. Mi-a spus că îi e greu, că nu poate suporta viața fără tine. 
 Te iubește! Te iubește și te vrea înapoi. 
 Acum, ce să-ți mai zic? Nu sunt un scriitor excelent. Te las să-l aștepți.  
 Si, apropo, ești în București.  

Lacrimile încep să curgă pe obraji. Nu, nu mă pot opri. Nu aici, nu acum.
 Lacrimi. Plâns de fericire, exact ca-n vremurile bune!
 Telefonul sună, trezindu-mă din reverie.
 a€œPoti ieși pe balcon?”
 E un număr nou, și persoana respective nici nu s-a semnat. Oricum, nu era nevoie.
 Alerg, deschizând repede ușa de la balcon. Nick e acolo, e aici pentru mine.
 Cobor repede, încercând să îi dau pe toți la o parte din calea mea. Ajung la el. Ce să spui, când nu-i nevoie de cuvinte?
 Ne strângem în brațe, plângem de fericire. Parcă toată lumea s-a oprit, privindu-ne. Și oamenii zâmbesc.
 Furtuna ce cânta la corzile sufletelor se transformă, brusc, în cea mai însorită vară.
 Cât despre timp?  Nu știu cât e ceasul. Dar dacă îți pot spune ceva sigur, o voi face.
 E prezent. E ora iubirii.

Fredonând cântecul inimii ...

Frunzele de rugină cad, una câte una, pe drumul tomnatic. Razele soarelui încearcă să le aline, să le trezească la viață. O lacrimă în colțul ochiului vestește o tristețe timpurie. Vântul adie ușor, încearcă să șteargă orice urmă infimă a dezamăgirii.

 Îmi trec mâinile prin păr, apoi îl las liber din nou. Mi-e frig. Iau în mână câteva pietricele, dându-le voie să curgă înapoi pe pământ, asemeni nisipului-timp din clepsidra de pe masă.

Cu fiecare fir de nisip se scurg și secundele. Firavele secunde, ce aleargă spre infinit... Iar eu sunt tot aici, contemplând tabloul, gândindu-mă la amintirile ce nu mai contenesc să-și facă loc în mintea și-n sufletul meu.

"Așa cum un an are 365 de zile, el are inima mea", îmi spun, apoi privesc covorul de frunze care pleacă încet-încet de lângă mine datorită vântului fugar, ce le alungă parcă, ce le ghidează către un loc mai bun.

Aștept. Trebuia să fii aici de mult timp, de câteva minute?! Nici eu nu mai știu.

Timpul nu are bariere. Asemeni celei mai bune gimnaste, se contorsionează pe cadranul ceasului meu.

Că și cum o voce interioară îmi spune să fac asta, arunc o privire către drumul pustiu, adormit parcă. Te văd, te apropii de mine. Inima începe să-mi bată mai tare, să-mi pulseze sânge în vene, să trimită viață. Parcă mă atenționează să mă ridic. O ascult - încep să alerg către tine. Cu fiecare pas sunt din ce în ce mai aproape. Parcă timpul dansează din nou, parcă învie iarăși și el, parcă e pus din nou în funcțiune de o forță necunoscută, neînțeleasă, apărută de nicăieri. Dar ești aici.

Mă uit în ochii tăi adânci, pierzându-mă în ei. Simt că suntem doar noi, că restul lumii nu mai există sau că, de ce nu, întreaga lume s-a oprit, odată cu timpul, pentru a ne admira fericirea. Aș vorbi, dar cuvintele sunt de prisos. Mă iei în brațe ușor - fac același lucru. Îmi îngrop fața în tricoul albastru, inspirând adânc și zâmbind.

Zâmbind cu adevărat, pentru că ești aici, pentru că lumea e din nou a mea, pentru că am aripi să zbor.

- Mai ai aer? întreb, cu același zâmbet întipărit pe față.

- Iubirea e oxigenul meu, și știi că te iubesc... îmi răspunzi, privindu-mă cu aceiași ochi profunzi, cristalini ca roua dimineții.

E pentru prima oară când pot spune cu adevărat " Sunt fericită!"

Acum pot trăi din nou, pentru că viața mea... ești tu.

Muzica sufletelor

          Frică. Acesta este singurul cuvânt ce se strecoară încet, ce-şi face loc printre gândurile mele. Totul trebuie să fie perfect. Şi, ca o pianistă care se respectă, ca o perfecţionistă din naştere, îmi spun asta tot timpul. Port o rochie roşie, lungă, strălucitoare, ce se asortează cu un zâmbet mare. E mult mai uşor să zâmbeşti decât să izbucneşti în plâns şi să încerci să le spui oamenilor ce s-a întâmplat, cât de dezamăgită eşti.
Prietenele cred că sunt fericită. Ashley mi-a spus că m-am schimbat, că se bucură că am reuşit să trec peste, că reuşesc să mă distrez din nou, să fiu acea Diane Miller plină de viaţă, întotdeauna gata să aducă un gram de fericire unei secunde din viaţa cuiva. Însă eu, Diane Miller, sunt o sensibilă veritabilă. Adorm plângând, mă uit la filme de dragoste, cu o cutie mare de îngheţată alături. Orice amintire mă sfâşie. Mă devorează încet, îmi ia aerul şi-l preschimbă într-o suferinţă ce parcă-i eternă. Şi când mă gândesc că în mai puţin de un minut trebuie să fiu pe scenă, în faţa sutelor de oameni dornici să asculte un concert la pian, într-o târzie seară de septembrie...
"Trebuie să iasă bine", mi-am zis, apoi m-am îndreptat către scenă.
          Am o oarecare nesiguranţă. Antidepresivele nu-şi fac efectul, mă fac să fiu mereu obosită, să vreau să dorm 7 zile la rând, fără că cineva să mă trezească. Fiecare atingere a fiecărei clape mă face să tresar, de parcă e mai dureros să cânt în seara asta, de parcă nu am stat ore întregi dedicandu-mă repetiţiilor, de parcă e un cântec necunoscut. Mi se spune că gândesc prea mult... Poate că aşa e.
Termin. Am terminat cântecul. Publicul mă aplaudă - îi dau drept mulţumire un zâmbet firav. Privesc mulţimea. Aceşti oameni îmi oferă ceva ce nu vor putea lua niciodată înapoi - timpul lor, eu le ofer sentimente transfigurate în artă, în note muzicale, în muzică.
Îl văd. Îl văd pe el, şi-l privesc preţ de câteva secunde. Primăvara a dăruit privirii sale rochia de muguri - are ochii verzi, un păr uimitor de negru, o gură conturată, ce schiţează un zâmbet. Nu-i ştiu numele, nu ştiu nimic despre el. Însă când îl privesc în ochi, îmi pare că ştiu totul. Din păcate, trebuie să plec. Mă-ntreb cine este, mă-ntreb dacă-l voi mai revedea şi cât de curând se va întâmpla asta. Prea multe întrebări şi niciun răspuns...
          Mă îndrept spre casă, cu paşi grăbiţi. Parcă sunt mai bine acum. O simplă privire poate spune mai mult de 1000 de cuvinte, se pare. Aud ceva în spatele meu. Sau, mai bine zis, pe cineva. O siluetă masivă se îndreaptă spre mine. Inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare. Parcă în următoarea secundă mă voi prăbuşi, îmi voi pierde echilibrul. Însă nu am timp pentru asta. Încep să alerg din ce în ce mai repede. Simt că nu mai pot respira, dar trebuie să fiu puternică. Mă împiedic, mă prăbuşesc pe pământul rece. E din ce în ce mai aproape de mine. Mă ghemuiesc, închid ochii şi aştept să mi se întâmple ce-i mai rău.
O voce blândă îmi spune: "Vrei să te-ajut să te ridici? Apropo, eu sunt Andrew. În primul rând, îţi murdăreşti rochia. Îl al doilea rând, ador rochia şi mai ales concertele tale la pian."
Îl privesc. Parcă de undeva, dinăuntrul lui răzbate o lumină ce are puterea să alunge noaptea, straniul întuneric. Acei ochi verzi continuă să mă privească. Andrew îmi întinde o mână, ajutându-mă să mă ridic. Şi atunci realizez cu-adevărat cine e. Este el. El, acel el care este prezent întotdeauna la concertele mele, acel el cu privire superbă de smarald.
"Andrew!.", am strigat.
"Da?", replică el, cu eternul zâmbet întipărit pe chip.
"Îmi amintesc de tine. Te-am văzut la concerte. Stăteai întotdeauna în..."
"Primul rând, locul 4", mă ajuta el. Diane, îţi pot spune ceva?
"Sigur", am răspuns eu, cu o oarecare nesiguranţă.
"Diane, te iubesc. Te-am iubit dintotdeauna. Iubesc totul la tine! Iubesc fiecare inflexiune a vocii tale, iubesc cum cânţi. Eşti cea care are puterea de a linişti cele mai învolburate mări ale sufletului meu. Eşti pur şi simplu tu, şi asta e tot ceea ce contează. Aş spune că am cunoscut o persoană mai minunată decât tine, dar aş minţi. Mai ştii când ai cântat prima dată?"
"30 iunie 1993", am zis eu, nevenindu-mi să cred ce aud.
"Exact", zâmbi el. 30 iunie 1993. Din ziua aceea am simţit că mi-am găsit sufletul pereche, persoana căreia să simt că-i pot spune totul, cea cu care să împart viaţa, cea care să mă facă fericit... Aceea eşti tu, Diane." 
  "Dar eu...", am început, fiind în continuare extrem de uimită. Însă n-am apucat să-mi termin fraza. M-a sărutat. Şi in momentul ăla, am înţeles exact ce e dragostea. În acel moment, petrecut după un concert de pian, pe o stradă singuratică a Londrei. În acel moment care parcă nu voiam să se sfârşească. Dar s-a sfârşit.
L-am privit în ochi, în acei ochi verzi pe care-i adoram, care mă priviseră atât de mult timp, care avuseseră puterea să-mi spună mai mult de 1000 de cuvinte. Păcat că nu ştiusem eu să le ascult... Păcat că nu-mi făcusem timp să le ascult. Acum ştiam cu-adevărat că el este motivul fericirii mele.
Probabil ţi se pare absurd, dar mi-am dat seamă că şi eu îl iubisem de prima dată când privirele noastre s-au întâlnit. Doar că nu ştiusem cum să exprim asta, în afara cântecelor nocturne. Nu ştiusem să-mi fac timp pentru asta. Aşa că... Nu uita, tot ce îţi poţi imagina e posibil. Chiar şi o poveste de dragoste dintre o pianistă şi un spectator, ce-a început cu o intersectare a două priviri ce căutau sufletul pereche şi care nu se va sfârşi niciodată.

Gând tomnatic

Mi-e dor de ploaia
Care-mi bate singuratică
În geamul străveziu de așteptări,
Îmi lipsește zâmbetul soarelui
Ce strălucește mai tare
Cu fiecare zi ce trece,
Vreau înapoi marea,
Marea învolburată, frumoasa mare,
Mi-aș dori să pot avea din nou
Fiecare clipă ce ține de trecut,
Am dreptul la viitor,
Cer să-mi dați iar prezentul,
Sunt nostalgică
După vremurile de-altădată,
Melancolia-mi povestește
Despre serile de vară
Petrecute plimbându-mă
Prin nisipul unei mări turcoaz
Poate prea liniștite,
Am dreptul la cele mai amețitoare lacrimi,
La un surâs firav,
Dar cel mai mult...
mi-e dor de tine.

Vreau să mă-ntorc
Înapoi în viitor,
Să plec departe,
Spre trecutul ce vine,
Prezentul nu există.
El ne-amăgește,
Căci nu e timp și nici secundă.
Îmi lipsește timpul...
Până și ceasul a-ncetat
Să-mi ticăie secundele.
Ore de-așteptare,
Minute ruginii,
Secunde ce se preling ușor
Pe cadranul unui ceas
Dintr-o cameră cu 3 pereți...

Un ceas
Fără un secundar fragil,
O ploaie
Fără lacrimile unui cer trist,
Un soare
Fără raze,
O scrisoare
Fără litere de cuvinte,
O ninsoare
Fără un fulg de nea,
Eu...
Fără tine.
Tu ce alegi?

7 minute din viață

 S-a rupt cerul în două astăzi, picăturile reci de ploaie nu mai contenesc să se prelingă ușor pe geamul înghețat de așteptări.
 Mai e puțin până să vină trenul. Calc ușor pe covorul de frunze de rugină, ce foșnesc ușor, ce cântă aceeași notă la nesfârșit, jucându-se pe portativul pământului.
 Plouă și mai tare. Plouă cu rouă înghețată, cu frunze... Oare s-a oprit și jocul ăsta e doar în mintea mea? Oare imaginația-mi zice să mă îndrept spre alte deveniri, spre lumile cu soare etern? Plouă cu soare, e senin și plouă? Nici eu nu mai știu...

Păsări negre zboară nesigur. Ai zice că și ele vor să plece. În aer e-acum un amestec arămiu, căci vântul puternic a ridicat și câteva frunze uscate și continuă să plouă necontenit... Ca și cum ploaia cântă, pământul e pianul, Dumnezeu este cel care alege notele, cel mai bun dirijor al ploii și-al sufletelor noastre, cel care transfigurează sentimentele în frunze uscate, ciorchini de sare, nori și speranțe plumburii.
 Trenul a ajuns. Oamenii aleargă grăbiți, inghesuindu-se, fiind astfel convinși că au un loc, că n-au rămas singuri. Îmi ridic încet valiza roșie, mă îndrept apoi spre tren, încerc să trec prin mulțime, să nu-mi fi plătit degeaba biletul către speranță, către o lume însorită, fericită.
 Brusc, o avalanșă de cuvinte mi se derulează prin minte. Și ploaia se oprește, făcând loc pe cer unui soare de aur. Ploaie, soare, dezamăgiri, zâmbete, lacrimi... Le am aici pe toate. Poate că sunt amețitor de dureroase, poate extrem de frumoase, tot ce știu sigur e că sunt ale mele. Eu le-am trăit, eu le-am simțit.
 Îmi las valiza, și vântul aleargă ușor.
 Îți las și ție un zâmbet, sunt sigură că ai nevoie de el. Eu am întotdeauna unul, îl port mereu cu mine. Iar când sunt tristă, lacrimile zâmbesc pentru mine.
 Îți mai las un minut, să-l transformi tu în oră sau secundă. De-acum e timpul tău. Prețuiește-l, trăiește-l, sau lasă-l să plece. Îți dau valiza mea, eu rămân aici.
 Astăzi nu mai plec. Trenul vieții m-a adus, și n-am de gând să trăiesc cu impresia că mi-am pierdut timpul călătorind prin clipe și-amintiri.
 Sper să mă ierți pentru că am rămas. Dar e mai bine așa, iar eu sunt mândră de alegerea făcută. Îți garantez, este frumos.

Furtună pe corzi de suflet

Picură cu clipe de august, cu apusuri însângerate – secunde de cafea. Iau ceaşca de pe masă. Hm. Prea amară. Mai bine renunţ.

Aş stropi o foaie cu nişte cuvinte. Cuvinte tomnatice, ca-n iarna mea de asta vară. Le-aş înşira, aş inventa noi sensuri, aş avea o altă perspectivă.

Ploaie de frunze. A-nceput să plouă cu frunze. Aleargă prin aer, schimbandu-şi direcţia. în final, sunt din nou împreună, formând un covor de rugină.

Mi-e frig. Mi-e dor. Timpul curge. N-am timp...

...................................................................................................................................

Doi ochi nisipii mă privesc. Nu azi, nu acum. Fără priviri stinghere-n seara asta. Tăcerea asurzitoare ne conduce la nebunie, ne orbeşte. De asta ne evităm privirile...

Brusc, mă trezesc din reverie, când sparge bariera monotoniei cu o propoziţie.

„ţi-ai uitat umbrela la mine seara trecută.”

„Mulţumesc. A., chiar ar trebui să plec. Nu mă simt prea bine acum. Poate ar trebui să ajung acasă, să beau un ceai şi să uit de tot.”

N-am să uit niciodată privirea pe care mi-a aruncat-o atunci. Când l-am privit din nou în ochi, parcă în mine tocmai a fost o descărcare electrică, în fiecare picătură de sânge, în fiecare celulă. Mi-am întors imediat capul, mi-am luat umbrela şi am plecat, fără să-i spun niciun cuvânt.

Cerul e frânt, e zdrobit. Mă plimb prin ploaie. Rochia roşie atinge pământul, atinge lacrimile cerului... Privesc în sus. Ciorchini de sare cad din norii negri.

„De ce plângeţi? Măcar voi nu puteţi fi doborâţi...”

Teatrul vechi al oraşului... Ce clădire impunătoare! ştii, mă gândeam... Suntem chiar nişte actori buni, pe scena vieţii noastre. Ne jucăm rolul, ne putem transforma brusc din personajul pozitiv în cea mai rea persoană care a existat, există şi va există vreodată. Sentimente, viaţa, joacă de-a sentimentele.

Uşa veche, de lemn, tremură uşor, apoi ne dezvăluie vechiul teatru. Aici există tot: emoţii, şanse, pierderi dureroase, zâmbete firave, întipărite pe chip. Iau loc încet pe primul rând. Privesc o scenă goală, învăluită de o lumina difuză. în mijlocul ei, un scaun vechi, din lemn de cireş. Alături, o noptieră şi o carte. Pe jos, zac nişte ochelari zdrobiţi. Sunt distruşi. 

Iau încet cartea. Este, de fapt, o carte a vieţii – un jurnal. Acea lumina palidă, bolnavă, cade uşor pe filele înnegrite de timp. îl deschid uşor, cu mâinile-mi tremurânde. Aici a fost scrisă o viaţa... Istoria unei persoane. Fiecare clipă din viaţa ei este acum în mâinile mele. O pot lăsa aici? N-aş vrea să ucid amintirile... O pot lua? Nu vreau să rescriu o poveste tristă...

...................................................................................................................................

Descui uşa încet, intru în casă. în casa pustie, întunecată. Casa mea. Nu mai e a noastră. Acum, la sfârşit de anotimp trist şi de apus sângeriu, e doar a mea. Am luat jurnalul cu mine, în final. Nu mi-e frică de cuvinte, mi-e frică doar că mi-am însuşit amintirile lui, celui care a avut încredere că viaţa lui va ajunge la o persoană care-l va înţelege. îl deschid încet, tremurând. La frigul din casă se alătură şi cel din suflet. Frig. Frig. Frig. Repet până când îşi pierde sensul.

Cuvintele sunt desenate frumos, cu litere îngheţate. Să ningă peste cuvinte! Să ningă cu amintiri, şi-apoi să se prefacă în lacrimi şi să devină zâmbete. Să-ţi lumineze ziua cu ploaia, să-ţi începi dimineaţa fără să te gândeşti că va veni cea mai întunecată noapte.

încep prin a citi data, ce-mi este dezvăluită de prima pagină: 12 august 2012. ştii, mi se pare că toamna mă urmăreşte. Parcă vrea să mă ucidă încet. E o moarte lentă, dar sigură, cu acele suspine târziu în noapte, recitind toate mesajele şi reamintindu-mi de toate clipele minunate. Am fi putut avea totul.

Răsfoiesc jurnalul. Acel scris îmi pare atât de familiar... Privirea îmi cade pe un paragraf, înflorind cuvinte de foc: culoarea roşie.

"Am o durere îngrozitoare de cap. M-am întins pe podea. Mi-e rău şi frig. îngrozitor de rău, exasperant de frig. A plecat, înţelegi?! A PLECAT! Am reuşit să schimbăm cateva cuvinte, după care şi-a luat umbrela şi a plecat. în fiecare secundă, încercam s-o privesc în ochi, însă îmi evita privirea. Când am auzit uşa inchizandu-se brusc, am realizat cât de mult mă doare c-am pierdut-o. Parcă ceva din mine s-a rupt. Parcă inima mea nu mai e acum un întreg, parcă e zdrobită în mii de bucăţi. Doar ea o poate vindeca... încă aştept un semn. Asemeni ţărmului modelat din ape, inima mea se modelează cu miracolul reîntoarcerii ei. Eu încă mai sper. Amăgire, de ce-mi eşti alături peste tot? Mi-aş fi dorit să pleci şi s-o laşi pe ea să se întoarcă. Te rog."

Nu-mi pot controla emoţiile. Brusc, nu ştiu ce se petrece, nu ştiu unde mă aflu. îngenunchez, strângând jurnalul la piept. Lacrimile ameţitoare, alături de avalanşa de întrebări... încerc să inspir adânc. încerc să îmi spun că totul va fi bine, că tot ce am de făcut este să îmi regăsesc speranţa şi zâmbetul firav. Nu reuşesc, nu pot să mă adun. N-am cum. Fiecare respiraţie doare din ce în ce mai tare. Pământul e atât de rece! Trebuie să mă ridic. Trebuie să mă ridic şi să merg undeva. Nu ştiu unde, dar vreau să ies de-aici. Nu mai am aer, şi pereţii sunt din ce în ce mai aproape. Ajuta-mă!

....................................................................................................................................

Mi-e rău. Mi-e foarte rău. Mi-e cald, tremur. Nu pot sta în picioare. Mi-e… mi-e frică să nu cad. Parcă ştiu, cumva, că în următoarea secundă mă voi prăbuşi. Oare va avea cine să mă prindă? Să mă sprijin de peretele ăsta… Care perete? Peretele de acolo… Mai am câţiva paşi, mai am câţiva paşi şi ajung la el…Nu se poate, nu pot termina… Dar stai… E mai departe…E că un ideal de neatins, e asemenea celei mai înalte stele. înaintez… Nu mai am putere.

Mai merg sau m-am oprit?  şi… unde sunt? Când cred c-am găsit răspunsurile la toate întrebările, se schimbă întrebările. Apar mereu altele, tot mai noi.

încă n-am ajuns acasă… E un apus superb de soare… Acele culori… Dar stai… E apus sau dimineaţa îşi face simţiţă prezenţa?

Pot să ating soarele… Pot să visez… îmi pot ţine echilibrul… Pot să…„

....................................................................................................................................

Alb. O mare de alb se dezvăluie ochilor mei. Simplu. Complicat. Alb.

Adiere de vânt revigorantă. Intră pe geamul întredeschis. Aer rece, mai rece ca gheaţa, mai rece ca o inimă împietrită. Mai rece că prima lacrimă cu care-ţi începi dimineaţa, mai rece decât ciorchinii de sare târzii de pe obrajii tăi, din noapte. Mai rece decât tot. Repet în gând până când simt că îşi pierde sensul. „E rece… Mai rece decât tot… Rece…”

O durere sfâşietoare îmi străpunge pieptul. încep să ţip. „Vrei să-mi iei inima? Ia-o, încheie suferinţa asta! Să se termine, VREAU SĂ SE TERMINE!”

Dintr-o mişcare bruscă, sigură, dărâm toate fiolele de pe noptieră. Cade tot. Parc-am căzut şi eu, parcă singurul meu zâmbet din prezent era cel din poză… Stai, poza? Unde e poza? Poza cu noi doi… De-atunci… şţii tu… Adică eu… Te simţeam atât de aproape şi asta conta. Te simţeam atât de aproape, chiar şi la 300 de kilometri, chiar şi în altă ţară! şi… unde e… poza mea? şţii că… atunci… Stai, atunci când? Atunci e acum. Trecutul e prezent. Nu, scuză-mă. Prezentul e trecut. Iar mă pierd în timpurile astea, iar mă pierd în cuvinte… Salvează-mă, fii aici pentru mine. Am nevoie de o schimbare. Sufletul meu dezrădăcinat are nevoie de una. Ajută-mă, fii din nou steaua care străluceşte!

……………………………………………………………………………

 A fost un simplu leşin, însă ei cred că trebuie să mă mai ţină sub observaţie. Am insistat să plec, le-am spus că plec, însă au încercat să mă liniştească. ştiu că… îmi plăcea să privesc oamenii din ambulanţă. Păreau atât de linişţiţi… Sau atât de speriaţi…

  Îmi era frică. Extrem de frică. încercam să-mi ţîn ochii deschişi. Le-auzeam inimile bătând. Băteau în acelaşi ritm. Era o sincronizare perfectă. Le puteam auzi vocile, însă nu înţelegeam ce spuneau. Auzeam doar sunetul ambulanţei, ce se împletea cu gândurile mele de-atunci. Parcă tăcerea ţipa mai mult decât ea…

  Ştiu că în afară de o durere îngrozitoare, tot ceea ce mă izbise fuseseră speranţele deşarte, părerile de rău şi aerul de afară. Fiecare respiraţie, fiecare bătaie a inimii, toate mi se păreau ceva nefiresc. Nu conştientizam. Nu ştiam nimic. Nici dacă eşti bine, nici unde eşti, nici… unde mă mai aflu eu, spre ce deveniri mă mai îndrept.

  Îmi era rău şi nu ştiam ce va urma. Pentru prima dată în viaţă, am început să tremur. De frică, de frig. Probabil că-mi îngheţaseră lacrimile pe obraji, aşa era de frig. şi totuşi, era vară…

....................................................................................................................................

Au trecut 2 ani de atunci. 2 ani minunaţi, aş putea spune. 2 ani în care am învăţat cu adevărat ce înseamnă să fiţi unul de celălalt. Ani de speranta, ani de cuvinte fericite, însorite. M-am întrebat de multe ori cum de jurnalul lui ajunsese acolo, cum de tocmai eu îl găsisem, cum de citisem toate lucrurile minunate pe care le scrisese despre mine. Cert este că suntem fericiţi. Avem încredere în NOI şi asta e tot ce contează, ne da puterea să mergem mai departe. Ne ajuta să simţim că, împreună, putem muta şi cel mai înalt şi impunător munte. 

Cuvinte calde, cuvinte fericite. Cuvinte de toamnă aurie, cu apusuri sângerii. N-am nevoie de o umbrelă, pentru că nu există ploaia în sufletele noastre. N-am nevoie de teatru, căci jucăm deja cel mai minunat rol: suntem actorii vieţii noastre.

Mi-e bine. Nu mi-e dor, pentru că eşti aici. Timpul curge. Am tot timpul din lume.

Noapte obosită

 Aici domnește o tăcere de mormânt, un miros insuportabil de morfină și mii de păreri de rău. Să te plimbi prin spitalul gol, întunecat la ora asta atât de târzie nu e o idee prea bună, dar poate că e singura idee bună din toate ideile proaste pe care le poți avea. Iartă-mă dacă nu poți înțelege. Eu nu pot înțelege ploaia care-mi bate în geam, speranțele, ideile înghețate, zâmbetele și lacrimile de rouă. Nu pot înțelege de ce m-ai lăsat să plec, sau, poate, de ce ai ales s-o faci. Pe uși sunt scrijelite numerele saloanelor, doar ca să-mi fie mie mai teamă, mai frig, acum, la sfârșit. S-a terminat. Orice urmă a unui vis fugar a dispărut, a plecat odată cu ține. Toate cuvintele firave, toate cuvintele nesigure au plecat odată cu ține. Orice zâmbet de lacrimă, orice curcubeu de ploaie, orice soare de nor cenușiu. Toate-au plecat odată cu ține. S-au dus, au dispărut și-mi pare că nu vor să se mai întoarcă înapoi, aici, unde le-ar fi locul.

 Salonul 21... 21...21... Repet în minte până la nesfârșit. Până când simt că nu mai are sens să o fac. Până când ploaia o să înceteze să mă chinuie, până când visele nu vor mai fi spulberate. Până când te vei întoarce înapoi, până la primul salut și ultimul rămas bun. Până la clipa în care voi avea puterea să-ți spun că sunt bine. Ar însemna să mint... Dar măcar m-aș amăgi că-s mai puternică. Amăgirea... Alt cuvânt firav. Cuvânt pe care l-am rostit tot mai des în ultima vreme. Cuvânt de ploaie, de neșansă. Predicat al neșansei...  

 Ne-am mințit de la început. Amândoi spuneam că suntem fericiți, că ne e bine, că nimic nu ne poate împiedica să fim fericiți. Amândoi credeam că viața e roz, că viața e întotdeauna roz, că viața este roz și numai roz...  

 Cuvinte reci, cuvinte de iarnă. Cuvinte palide sau poate doar așteptări deșarte.  

 Cred că am mers pe coridoarele întunecate de cel puțin 17 ori. Mă învârt într-un cerc, mă învârt mereu în cerc, în cercul ăsta pătrat din care nu pot ieși.  

 Alerg din ce în ce mai repede... Dar... de cine fug? De curcubeul meu de lacrimi? De ceea ce-am fost eu, odată?  

 Nu știu. Nu pot ști, și, dacă mă gândesc bine, poate că nici n-aș vrea să știu. Poate că e mai bine ca lacrima să fie lacrimă, ziua - zi , golul din inimă-  gol ... Și pot continua așa la nesfârșit. Numai că nu ai înțelege, ai prefera să mă dai la o parte, așa cum obișnuiai mereu să o faci.  

 Cine sunt eu? Cine ești tu? Cine suntem, de ce ne aflăm aici și unde ne aflăm? De ce existăm? Noi... 3 litere care nu mai pot fi rostite niciodată. Litere înghețate, litere care au pierit odată cu timpul și cu speranța mea că te vei întoarce înapoi.  

 Ar trebui să mă întorc acasă. Ploaia bate speriată în geam, parc-ar vrea să mă avertizeze, să-mi spună să rămân aici. Inspir adânc... Mi-aș fi dorit să fii ipohondru, pentru că m-am îmbolnăvit de dor. Oamenii aceia pe care îi vezi zilnic, oamenii din halatele orbitor de albe... Ei... Ei mi-au spus că n-am cum să mă vindec, că nu am nicio speranță. I-am întrebat, cu vocea-mi tremurândă... Parcă ar fi fost ultimele cuvinte pe care le-aș fi zis: "Și eu... eu cât mai trăiesc aici, cu voi?"  

 Au început să plângă. Poate pentru că le zisesem cuvintele astea printre lacrimi. Poate le era și lor milă de o inimă împietrită, de iarna sufletului meu... "Te iubesc", cuvinte troienite, căci e o iarnă veșnică, ninsoarea de amintiri mă face să mă sting ușor, și-mi spun că e imposibil să te uit, să ne prefacem dintr-o dată că suntem doi străini, că drumurile noastre nu s-au intersectat niciodată și nici n-o vor face.  

 Se face dimineață... Urmează să apară și ei. Urmează să vină și să te scoată din clădirea asta insuportabil de tristă și îngrozitoare. Probabil că voi rămâne aici doar pentru ceea ce ai fost cândva, poate că voi revedea asta la nesfârșit, până când nu voi mai avea lacrimi.  

 Privesc. Privesc ușa. Da, parcă aș vrea s-o deschid, să intru acolo, să-mi strig disperarea și să spun că nu ai niciun drept să mă judeci doar pentru că te... Nu mai pot continua. Ploaia urlă, țipă, îmi aruncă visele în noroi și mă ține captivă aici... Tu mă privești cu ochii-aceia goi și nu poți nici măcar să-mi zâmbești, nu mai poți să zâmbești...  

 "Încet, cu calm. Mergi încet. Te ajut eu să te ridici. Vrei să... Nu, nu, sunt sigură că pot face și eu asta... Vrei un pahar... vrei un pahar cu apă, ți-e rău? Lasă-mă să te ajut... "

 Lasă-mă să te ajut, așa cum nu ai făcut tu cu mine... Lasă-mă să te fac să zâmbești, așa cum m-ai lăsat să plâng atâta amar de timp. Lasă-mă să-ți dau un curcubeu, dă-mi mie ploaia. Dăruiește-mi iarna și-ți dau vara, dăruiește-mi ninsoare, fii sigur că vei primi soare...  

 Lasă-mă să fiu... eu. Ascultă-mă, înțelege-mă, ajută-mă, salvează-mă, iubește-mă...  

 Acum te las... Au venit ei, și nu mai vreau să-mi aud odată sentința. Știu, eu trebuie să plec, tu vei rămâne aici. Poate că vei trimite un gând fugar și pe la mine. Fii sigur că va ajunge. Dar... doar să fie unul bun. Gândurile bune ajung întotdeauna.  

 Aș mai avea multe să-ți zic, dar timpul meu a expirat. Iar tu mai ai 22 de secunde în care-ți poți lua rămas bun sau... îmi poți spune să rămân aici. Aștept hotărârea ta. Timpul se scurge repede, se prelinge încet pe cadranul ceasului meu, pe jumătate mort și mut... Inima-mi ticăie, ceasul bate... Gândește-te la tot, și apoi spune... Eu aici, tu acolo... Amândoi aici? Niciodată "noi"? Secundele curg... 3... 2... 1... 

Mulțumesc c-ai acceptat să rămân. Mulțumesc că m-ai vindecat, îți mulțumesc pentru tot. Mulțumesc.  

O clipă ...

Miroase a poveste de iarnă, a sentimente viscolite de timp. Ninge peste secunde, ninge cu clipe de februarie, ninge cu noi. Aștept, aștept orice. Cerul a vărsat prea multe lacrimi înghețate. Am visat prea mult, am așteptat prea mult... Ninge cu clipe-nghetate de-așteptări.
 Timpul îngheață-n noi și-ngheata sufletul în timp. Pot să jur c-am văzut o inimă înlemnită, care cerșește iubire într-un colț de stradă. E oarbă și totuși poate vedea.
 Într-o zi, m-am întâlnit și eu cu cineva. Cu timpul meu. M-am dovedit prea posesivă, se pare...
 După cum cred că ai observat, frazele mele nu se leagă. Am prea puține de spus și totuși mă pierd în cuvinte. Poate pentru că e prea puțin timp. La ora asta, pașii oamenilor se îndreaptă spre alte deveniri. Ei nu-și doresc să asculte un discurs aparent banal.
 Timp irosit? Timpul e înghețat, e împietrit, deci pot irosi câte cuvinte vreau. Cuvinte fragile, cuvinte de sticlă, dar totuși cuvinte.
 N-am auzit demult cuvintele acelea. Da, ele, cele la care te gândești acum. "Te" și "iubesc". Să zic că au trecut în neființă, de nu le mai folosești acum?
 Mie mi s-a spus că sunt veșnice. Ca și iarna din sufletul tău. Nu, te rog! Nu mă-ntreba dacă e zăpadă... Nu știu cum e în sufletul lui, pentru că nu sunt acolo. Nu fac parte din el și nici nu am făcut vreodată. Tot ce știu e că este o iarnă continuă. Iarnă de cuvinte înghețate, litere din iarna sufletului tău.
 Nu mă-ntreba ce-am vrut să spun. Am vrut să spun, dar tu va trebui să înțelegi.
 Sufletul tău e o metaforă a iernii. Vară trecută am implorat soarele să-ți încălzească inima. Ce păcat că nu mi-a ascultat rugămintea...
 Miroase a poveste de iarnă, a sentimente troienite de timp. Ninge peste secunde, ninge cu clipe de februarie, ninge cu noi. Aștept, aștept orice. Cerul a vărsat prea multe lacrimi înghețate. Am visat prea mult, am așteptat prea mult... Ninge cu clipe-nghetate de-așteptări. Ninge, și nu se va opri curând.

Nostalgie

Ninge.

 Ninge cu fulgi mari.

 Ninge si-ntind mana spre cer, sa prind o inima-nghetata... Poate cade din nori.

 Ninsoarea-i tremuranda. Si norii plâng... si parca plang si eu cu ei!

 Steaua mea argintie a încetat sa straluceasca. Farama de alb, luceste, fii speranta mea!

 Si alba-i si zapada mea...Si steaua mea...Si chipul tau...

 Risipeste-mi iubirea si incalzeste-mi cu zapada sufletul! Speranta... reinvie, speranta!

 Si timpul a-nghetat, si inima în timp ingheata! Si reinvie timpu-n suflet!

 Si norii plang...si parca plang si eu cu ei!

 O stea-nghetata nu mai straluceste, iar timpul... timpul s-a oprit pentru a mia oara.

 Unde e iarna mea de asta vara, cu soarele pe cer si în priviri?

 Dar ninge tot mai des... si tot mai rar... Padurea glasuieste cântecul de-adio...

 Si simfonia muntilor se-aude de departe...

 Bate Crivatul in sufletele noastre!

 Cantati... si cant si eu cu voi... sa-mi vars amaru-n melodie lina, si-n cuvant de iarna!

 Cantati...si cant si eu cu voi...

Melancolic

 Iau cafeaua aburindă de pe masă. Astăzi sunt singură. Toți au plecat și s-au hotărât să mă uite.
 În afară de romanele polițiste, șevaletul și acuarelele, mai adusese cu el și un pui de buldog francez cafeniu, de nici 10 săptămâni, și-mi acordase mie onoarea de a-i da un nume. Am botezat-o Blanche (căci era o "ea").
 Arunc ceașca în chiuvetă. S-a terminat...
 Respir.
 Hm, aer închis.
 Știi, chiar mi-e dor de ea. Mi-e dor să mai trăiesc momentele la maximă intensitate și să pot spune "Viața e roz". Mi-e dor de-acele odăi mari (atât de pustii acum). Mi-e dor de vremea când nu știam ce-nseamnă lacrimile.
 Tic- tac. Cameră e goală, aș mai bea o ceașcă de cafea și-aș scrie un poem.
 Deschid jurnalul, în care păstrez comorile zilelor de demult. Îmi înțeleg scrisul - un zâmbet fugar.
 Soarele incendiar își aruncă sulițele de foc pe filele înnegrite de timp ale micului meu caiet cu însemnări. Bate vântul. Plouă cu flori de tei.
 Îmi pare rău. Îmi pare rău că nu mai pot fi ce-am fost cândva.
 Bine, am obosit să mă gândesc la trecut. PREZENT, PREZENT, PREZENT. Repet până când își pierde sensul.
 - Ce faci aici ? (intră pe ușă)
 - Nimic... Mă gândeam .
 - La ce? (dintotdeauna am știut că e foarte curios)
 - Copilărie. (răspuns sec).
 - Poftim?! (râde isteric, după care iese din cameră, trântind ușa).
 Blanche moțăie în coșul ei .
 Tic- tac. Camera e din nou goală, aș mai bea o ceașcă de cafea și-aș scrie un poem.
 Scriu primul vers, cu majuscule: "Copilărie, te-am iubit..."
 Zgomotul enervant se aude acum mai clar în întreaga încăpere.  Tic- tac.
 Tic- tac...

Ideal...

O clipă străvezie mă desparte de o nouă zi. Zugrăvesc din cuvinte case şi ţărmuri de mare, iubiri eterne şi despărţiri. Le-arunc pe o foaie şi desenez fugitiv o inimă.
Poate soarele străluceşte mai tare iarna. Poate că vara mea e una înfrigurată, cu zăpadă şi pete albe, pictate pe cer de mâna Lui.
Poate eu nu am niciun rost acum, în acest peisaj autumnal, simplu, monoton.
Ochii-ţi verzi întrec cu mult smaraldele.
Priveşte-mă în ochii nisipii şi vorbeşte-mi. Vorbeşte-mi în iubire, vorbeşte-mi în indiferenţă. El vorbeşte în anotimp magic.
Mă ridic. Mă ridic şi mă îndepărtez de tine şi de toamnă, de tăcerea care-mi şopteşte cu glas stins. Mă îndrept spre casa micuţă din colţul străzii pustii. Îmi pare atât de departe! Îţi simt respiraţia. Am garanţia că pot continua. Privesc înapoi, cu teamă şi poate cu nesiguranţă. Drumul e şi el părăsit.
Au trecut 7 secunde.

"Aşteptarea... Cel mai ingrat timp."

Aştept. Continui să aştept. Orice mesaj asemeni celor de-altădat', orice zâmbet dulce.

''Care e idealul tău?''

''Tu. Tu eşti idealul meu. Am considerat mereu că atingi perfecţiunea.''

Nici nu ştiu de ce ţi-am spus aceste lucruri. Poate pentru că mă simt mai bine, mărturisindu-ţi ce însemni pentru mine.

21:17. Ceasul meu, pe jumătate mort şi mut, indică ora 21:17. Silabisesc organic secunda.

Am învăţat că timpul poate schimba multe. Au trecut ani, s-au risipit iubiri. Amintiri, zâmbete, despărţiri dureroase. Ce-aş mai fi fără ele? Un suflet dezrădăcinat.

Mi-ar plăcea să plouă. Ar fi ideal să plouă. O ploaie senină. Ştiu ce-mi vei spune. Că viaţa mea e mai plictisitoare decât rubrica meteo.

Eşti depărtarea, eşti apusul, eşti răsăritul... Eşti totul şi totuşi eşti nimic. Eşti ploaia - lasă-mă să fiu pământul. 

Cineva îmi bate în geam. Îmi întorc repede privirea. Nu... sunt doar lacrimile anonime ale unei toamne triste.

''Încerci să dormi iar cu faţa lipită de stele?'' 

Îmi zâmbeşti cu subînţeles. Mă cuprinzi uşor, ţinându-mă aşa ore în şir. 

Sentimentele au reînviat. Ca în fiecare e-mail, ca în fiecare vis.

''Care e idealul tău?''

''Tu. Tu eşti idealul meu. Am considerat dintotdeauna că atingi perfecţiunea.''

Frunzele plâng.

Plouă cu mine, plouă cu tine. Plouă cu suflete arse, plouă cu amintiri. Plouă cu veri senine, de soare cald şi blând, plouă cu ierni înfrigurate.
Nu mai privi înapoi. E prea târziu. Dar... trebuie să recunosc că mi-e dor. Mi-e dor de glumele matinale, de dimineţile târzii, de asfinţitul nostru. Mi-e dor de noi.
Îmi îngrop faţa în tricoul tău albastru. Inspir adânc. Şi iar, şi iar, până simt că nu mai pot. Dau drumul lacrimilor. Le las să cadă pe pământul rece.
Nu mai sunt eu. Am uitat să mai fiu eu.
Sufletul îmi vibrează la fiecare frunză căzută. Nu am parte de un 3 octombrie prea fericit. Viaţa în sine nu e prea frumoasă de când ai plecat.
Ce sunt eu? Un om singurând. Şi, poate... cineva care te-a iubit. Şi care va încerca să te uite.
Alerg din ce în ce mai repede, amintindu-mi brusc că nu voi prinde niciodată aripi, că nu pot zbura. Cel puţin, nu la propriu.
Aş fi făcut orice pentru tine. Ce înseamnă orice? Înseamnă totul. Nu... "Totul" e doar un adverb cantitativ - opusul lui "nimic".
Ce-ncet se scurg secundele! Parcă timpul s-ar opri, şi asta doar în defavoarea mea.
Începe să bată vântul. Mai cade o frunză...
"Vrei să zbor? Nu, nici măcar tu nu mă poţi ajuta..."
Pe retină am doar imaginea ta. Obsesie. Nu, nu obsesie. Dragoste.
Tu ai ales. Ai ales să fii ultimul vers din poezia mea, ultima notă a cântecului, ultima frunză căzută sau ultima picătură de ploaie. Ai ales să fii el sau ea... dar niciodată tu.
Au trecut ani, s-au risipit iubiri. Uneori am vrut să alung şi amintirile frumoase, în speranţa că voi putea şterge odată cu ele şi cicatricile despărţirii nicicând acceptate, niciodată înţelese. Ce-aş mai fi fără ele? Probabil, un suflet dezrădăcinat.
Mi-ar plăcea să te întorci, aşa cum te rog mereu. În fiecare e-mail, în fiecare vis. Frunzele plâng.
Mai cade o frunză... A mai căzut o frunză.

Gandurile cuiva. Gandurile mele...

 Sunt: nostalgică.
 Îmi doresc: să fiu mai indiferentă uneori.
 Plec: când vreau să îmi adun gândurile.
 Mă întorc: când simt că sunt pregătită să fac faţă oamenilor.
 Mă întristez: când aud că sunt în plus. Când simt şi aud e mult mai grav.
 Sunt fericită: când îmi spui "Te iubesc".
 Plâng: când simt că sunt din nou singură.
 Râd: când sunt alături de prieteni, când sunt fericită, când TE IUBESC.
 Te iubesc: mereu. Dintotdeauna.
 Te urăsc: când te trezeşti dimineaţa, mă săruţi pe obraz şi îmi spui că trebuie să pleci la serviciu.
 Scriu: când cuvintele trebuie citite. Fiecare cuvânt contează. Mă regăsesc în fiece cuvânt.
 Mă plictisesc: când nu am nimic de făcut, iar tu nu eşti lângă mine.
 Ploaia: îţi împrăştie visele şi le aruncă undeva. Probabil în noroi.
 Soarele: este singurul care îţi mai poate aduce un zâmbet pe buze.
 Eu: te fac fericit.
 Tu: mă faci fericită.

...De dor...

 

Holul pustiu al spitalului mă înfioară. Mirosul de morfină îmi umple nările. Sunt singură într-un salon... Doctorii aleargă grăbiţi, de parcă cineva trebuie să intre urgent într-o operaţie.
Da. Aceea sunt EU. Aparenta mea singurătate se transformă, brusc, într-o acută nevoie de linişte. Sunt în sala de operaţie.
"Administrează-i anestezia!" strigă doctorul.
Ceva îmi pare familiar în figura aceea blândă, în ochiii aceia calzi... Dar... nu-mi pot da seama ce.
Mi-e frică! Îmi pot schimba destinul în orice moment. Pot pleca oricând de acolo. Mă ridic şi fug, uitând de privirile uimite ale celorlalţi.
Nu. Niciodată nu se va întâmpla asta.
Ceva nu e în regulă. Da! Anestezia nu şi-a făcut efectul. Pot auzi ce vorbesc cei din jurul meu. O lumină orbitoare îmi bate în ochi.
"Vreau să ies de-aici!"
- Păcat, era o fată tânără... E o boală gravă, a avut ghinion.
- Da... Nu e primul caz. Am mai avut multe paciente în situaţia ei, dar unele  şi-au revenit.
-Ştiu. Însă la ea au apărut complicaţii. Asta a fost numai din vina acelui băiat, ştii prea bine!
-Da. Scuză-mă, sunt puţin confuz... De ce suferea?
-Suferea de...dor. Au apărut complicaţiile după aceea: nostalgie.
-Ce-aş vrea să vindec oamenii de nostalgie...
Îmi încleştez mâinile pe marginile mesei de operaţie. Mă doare! O durere insuportabilă... Mă doare! Mi-e dor şi... doare.
-Ce se întâmplă, John? Plânge?
Ciorchini de sare îmi clătesc faţa.
-Da. Plânge., răspunde John cu un zâmbet larg, ce-i trădează satisfacţia.
-John! De ce eşti atât de fericit?, întreabă Steve, nedumerit.
-Steve! Uită-te la ea: plânge! În lacrimile alea stau ascunse toată tristeţea şi suferinţa ce-au rezistat atâţia ani!
"Într-adevăr, mă simt mai bine."
-John! Vrei să spui că... am vindecat-o?
-Da!
"Am un sentiment plăcut: sentimentul de recunoştinţă faţă de cei doi doctori care m-au vindecat.
M-am vindecat!
Nu mai sufăr de dor, şi sper că nici n-o voi face prea curând...

Atât de lent...

-Ce... exterioară mi-e clepsidra de pe masă!
Îl privesc. Oare ce trebuie să spun? Copleşită de emoţii, îl întreb cel mai stupid lucru:
- Cum adică?
- Adică... Nu-ţi pot explica. Uită-te doar la nisip... Se scurge atât de lent în repeziciunea lui...
- Da, şi e roz.
- Nu înţelegi ce încerc să-ţi spun? Nu contează culoarea lui...
- Cred că, dacă aş fi nisip... Mi-ar plăcea să fiu roz.
Mă afund în fotoliul moale. Ce conversaţie stupidă!
- Uită-te la el, dar cu atenţie. Ce vezi?
- Nisip roz. (Eu, bucuroasă, afişez un zâmbet larg, care dispare la fel de repede, aşa cum de-abia apăruse).
E dezamăgit. Un oftat prelung... Mă face să înţeleg că sunt prea copilăroasă.
- Nu... Nisipul... Se scurge asemeni clipelor minunate petrecute cu tine.
Nu înţeleg ce vrea să spună. Nu am idee despre ce vorbeşte!
- Adică... Eu sunt nisipul? Eu sunt clipa care se scurge?
- Nu. Tu eşti cea care m-a făcut fericită.
Mă afund şi mai mult în fotoliul gri. Niciodată nu-mi găsesc cuvintele când sunt lângă el...
- Adică... Îţi place de mine? ...
Întrebare stupidă. Mă pierd în cuvinte. Şi...când aştept un simplu "da", EL se pierde printre cuvinte. Nu răspunde. Ba da! Răspunde... Te rog, răspunde! (închei conversaţia cu mine însămi când aud un...)
- Nu.
- Nu m-ai întrebat dacă te iubesc.
- Ahh, adică... vrei să zici că...mă iubeşti?
Conversaţia începe să mă enerveze. La culme. Dar nu am de ales. Trebuie să aflu un răspuns. Trebuie să fie în favoarea mea, trebuie, trebuie, trebuie!
- Nu. Nu te iubesc.
Privesc melancolică trandafirii din vază. Parcă şi ei s-au cam ofilit.
- Este OK. Oricum, cine sunt eu să te întreb aşa ceva? Cele 2 cuvinte sunt prea grele pentru noi. Mai bine să fie adevăr decât minciună. Mai bine aşa...
- Eu nu te iubesc, eu... Te ador!
Trandafirii sunt din nou roşii. Ascultă şi ei o conversaţie aparent stupidă, care s-a transformat într-una... minunată.

Şi dacă...

Şi dacă eu nu te voi mai privi,
Vei mai şti ce culoare au ochii mei?
A te privi... e doar o cale de-a găsi
Fericirea, ascunsă-n ochii tăi.
Şi dacă eu nu îţi voi mai vorbi,
Vei mai şti cum sună vocea mea?
Să-ţi vorbesc...e doar o cale de a-ţi aminti
Că te iubesc.
Şi dacă eu nu îţi voi mai scrie,
Vei mai şti cum reuşesc s-o fac?
Cum cuvintele curg pe foaie şi...
Eu tac?
Şi... dacă te-aş uita complet,
Ai fi în stare să mă uiţi?
Ai reuşi tu, oare,
Acest lucru?
Poate că ai face-o...
Dar ...înainte de toate,
Aş prefera să-ţi pun o ultimă-ntrebare.
Sper că merit măcar acum sinceritate...
Mai ştii ce culoare au ochii mei?

Îmi doresc...

Îmi doresc o clipă.

O clipă în care să simt adierea vântului,

Să zbor pe-a lui aripă,

De-a lungul pământului.

Îmi doresc o singură oră.

O oră în care să simt că iubesc,

Să simt că mă adoră,

Şi-atunci eu să zâmbesc.

Da, îmi doresc doar atât.
Sper că nu e nici prea mult, nici prea puţin...
Dar el... cât îşi doreşte, cât?
Mă întreb... care-i al său destin? 

Un el şi o ea.

- De ce plângi, eşti nefericită?
- Da. Nu cred că aş putea plânge de bucurie. Cel puţin, nu acum.
- Păi... ce ţi s-a întâmplat?
- Hmm... De-ar fi numai un lucru ar fi excelent, dar sunt multe. Cum să nu faci depresie?!
- Nu gândi aşa.
- Dar de ce nu? De parcă tu n-ai face la fel.
- Mda...
- În fiecare zi se întâmplă altele şi altele: eşti respinsă, când spui "Te iubesc" primeşti în schimb un răspuns ce atinge culmile ironiei, adică "Nu mă mai înnebuni cu iubirea ta de 2 bani. Nu-mi pasă!" Şi eu ce fac? Vin la tine şi îţi spun tot ce am pe suflet, pentru că eşti singurul meu prieten, singurul care mă înţelege.
- Mulţumesc, e adevărat.
- Neînţeleasă... Poate ăsta e unicul meu rost în viaţă.
- Nu vorbi aşa, te rog.
- Nu voi mai vorbi, dar tot voi gândi.
- Fericirea nu se cumpără cu bani.
- Oricum, sunt săracă.
- Scuză-mă.
- Nu face nimic. Tu nu eşti de vină cu nimic - eu sunt. Pentru că am iubit ... persoana greşită.
- Încearcă să nu te gândeşti. Trebuie să trăieşti în prezent, nu în trecut.
- Încerc, dar crede-mă că nu reuşesc. Încerc să fiu apreciată, dar nu sunt. Iubesc şi încerc, la rândul meu, să fiu iubită, dar nu sunt.
- Off...
- Da, chiar că "Off". De fapt, cred că e puţin spus. Oftez odată la 3 minute şi mă întreabă, în cel mai sarcastic mod: "Ai probleme cu plămânii?".
- Înseamnă că nu te merită.
- Probabil că ai dreptate. Ştii, am observat că tocmai persoanele pe care le iubeşti cel mai mult fac nişte prostii atât de mari, uneori...
- Din păcate, aşa e. Şi, când ţi se pare că ai găsit pe cineva mai bun, îţi este frică să nu te dezamăgească, să nu te facă să suferi.
- Mă bucur că mă înţelegi.
- Cum aş putea să n-o fac? Doar suntem prieteni.
- În ziua de azi, nu mai poţi crede nici în "prieteni". Bineînţeles, în tine am încredere. Acel sentiment de siguranţă pe care îl am când mă aflu lângă tine îmi dă aripi. Se pare că iar ne întoarcem la el..."Prietenul".
- Scuze.
- Ţi-am zis, nu-i vina ta. Încetează să te mai culpabilizezi atât.
- Ok.
- Şi... tu ce părere ai despre relaţia asta?
- Aş zice că nu te merită.
- Telepatie, la asta mă gândeam şi eu. I-am şters numărul din telefonul meu. Totuşi, din păcate pentru mine am reuşit să-l reţin. Mă sună de vreo 15 ori pe zi, dar cine să-i răspundă?!
- Nu e deloc sensibil.
- Ştiu.
- Hmm, tu ce mai spui? Haide să schimbăm subiectul.
- Nimic. Să-l schimbăm? Nu avem despre ce altceva să vorbim.
- Mda, dar îţi faci rău singură.
-Ştiu ... Ţipa la mine mereu, şi zicea că tot eu sunt vinovată. Viaţa mea este atât de grea...
- Aşa trebuie să fie viaţa: grea. Depinde de noi, de cât de optimişti putem fi, dacă putem privi partea plină a paharului...
- În relaţia asta nu exista, paharul era gol.
- Sigur e şi o parte plină.
- Da... Şi... mersi că m-ai consolat. Chiar aveam nevoie de asta.
- Cu plăcere.
-Pa pa.
-Pa pa. Te iubesc.

Dar ea deja plecase...N-a mai rămas, să vadă cele 2 cuvinte, care ar fi însemnat atât de mult pentru ea...

Vise de hârtie

Ţi-ai aşternut visele pe o hârtie, pe care mai târziu ai aruncat-o pentru că nu-ţi plăcea ce scrisesei. Adică nu-ţi place ce visezi? Nemulţumit- aşa ai fost mereu. Nu strica ceea ce ai dorindu-ţi ceea ce nu ai, nu vei mai rămâne cu nimic şi...vei fi şi mai supărat. Toţi avem dreptul de a visa, asta nu-ţi interzice nimeni. Vise vs. realitate. Când visezi, realizezi. Dar când ai realizat ceva, n-ai visat. A fost adevărat. Adevărul e pur şi simplu? Este rareori pur şi nu este niciodată simplu. Pentru tine, adevărul e destul de "complicat". Atunci minciuna este simplă?! Asta rămâne să descoperi tu, nu-ţi voi sta niciodată în cale. Să-mi zici dacă ai reuşit.

Unde eşti, copilărie?

Câteva vrăbii zboară în stol. Fac gălăgie. Ciripesc. Măcar au glas. Au glas ca să spună ce simt. Nu, se pare că le încurc cu oamenii. Cu unii oameni. Cei care pot zbura. Însă eu nu sunt unul dintre acei oameni. Picăturile de ploaie îmi udă hainele şi părul, odată de un şaten strălucitor. Inima îmi bate nebuneşte când aud cum iarba foşneşte. E doar sunetul ploii... Oare cum ar suna simfonia picăturilor de ploaie? Hmm… Copilării. Poate că e bine să plouă. Poate că ploaia va spăla trecutul. Trecutul…
Când spun acest cuvânt, îmi amintesc imediat de copilărie. De copilăria minunată pe care am avut-o. Mai bine ploaia ar lăsa doar amintirile frumoase. Amintirile…
Amintirile sunt închise în jurnal şi în memoria noastră, care va pieri la un moment dat. În jurnal îţi aşterni visele pe hârtie, chiar realitatea… Dar văzută prin „retina” ta, prin prisma sensibilităţii proprii. Când eram mică, scriam ceva în jurnal şi apoi rupeam foaia. Sunt o perfecţionistă: mi se părea că am scris prea mare, prea mic, prea urât. Nu-mi plăcea ce scrisesem. Adică nu-mi place ce visez? Visele…
Deschid jurnalul, în care am păstrat comorile zilelor de demult. Încerc să desluşesc acel scris mărunt. Îl înţeleg. Prima însemnare m-a făcut să zâmbesc.
„Mai aveam 5 minute să salvăm lumea. Soarele apusese pentru ultima dată. Alergam pe străzile prăfuite ale oraşului, neştiind de unde vin şi unde mă îndrept. Zeci de ambulanţe scoteau sunetul lor specific. Am tresărit până şi la adierea vântului tomnatic. Începuse să plouă torenţial. Mă trezeam.”
Copilăria înseamnă fantezie. Copilăria înseamnă… cea mai frumoasă etapă a vieţii, tot ce-şi poate dori cineva. Unde eşti, copilărie? Unde ai plecat şi de ce ai făcut-o atât de repede? Rămân cu ochiii aţintiţi spre geam şi întind încet mâna, până când mă lovesc de ceva. Sticla rece e un scut care mă blochează, nereuşind să ies din cameră. Sticla poate fi asemănată cu maturitatea, copilăria fiind balconul, unde vreau să merg. Înaintarea în vârstă ne opreşte să ne gândim la copilărie. Înaintarea în vârstă ne opreşte să ne mai întoarcem la acea etapă a vieţii. Sticla e atât de rece… Maturitatea e atât de rece…